HOTEL DIANA

Angajati FericitiLocatii Teambuilding

Speram sa cititi cat mai multi blog-ul acesta… De ce? In primul rand, pentru ca probabil va veti amuza copios de intreaga combinatie de cald si rece si dulce si amar prin care am trecut. In al doilea rand, pentru ca am dori sa-si stearga cat mai multa lume acest hotel de pe orice lista de cazari din zona.

Daca ati mai citit blogurile noastre, stiti ca de obicei nu suntem tare mofturosi si ca avem tendinta de a vedea partile bune in orice loc… pentru ca de obicei daca nu este parcare, gasim macar un personal implicat, daca nu e buna mancarea macar ne place camera si asa mai departe…

Ei bine, la Hotel Diana din Sambata de Sus, jud. Brasov, pe care l-am vizitat intre 17 si 18 mai 2013, putem spune ca a fost totul… sa-i spunem “diferit”. Daca zona este superba si oamenii sunt extraordinari, hotelul sa zicem ca este atipic zonei:)

Ca imprejurimi locatia este minunata pentru team building, existand un camp mare in spate, un teren de fotbal si multe paduri si alei in zona. De asemenea, hotelul dispune de o parcare maricica, de un restaurant incapator cu terasa, si de o sala de conferinte destul de mare.

Cu toate acestea, probabil va intrebati de ce ne dovedim sceptici in a recomanda acest loc… Pai hai sa o luam cu inceputul!

Cum suntem noi oameni harnici si pusi pe treaba, am ajuns la locatie cu o zi inaintea participantilor. Dupa ce intram in hotel descoperim ca nu era nimeni la receptie. Ne-am invartit putin prin zona si am gasit in sfarsit pe cineva care ne-a dat cheia de la camere si ne-a anuntat ca ar fi de preferat sa eliberam camera „pana undeva la ora 10, da’ nu-i graba, vedeti cand va treziti”… Nu de alta, dar nu aveau unde caza participantii team building-ului altfel. Chiar daca ora de check-out era la 12, ne-am zis ca nu am vrea sa incurcam in vreun fel orarul de a doua zi, asa ca am promis ca ne conformam.

Am multumit frumos prin urmare si am urcat in camere. Hotelul se presupunea a fi de 3 stele, insa camerele nu o prea aratau (cumva, desi erau curate, iti dadeau sentimentul unei camere de camin, cu usi de termopan si bai cu pereti scorojiti sau chiar cu mucegai)… Dar cum nu suntem noi oameni mofturosi si oricum nu petrecem prea mult timp in camera, nu ne-a incurcat mult acest lucru.

Am coborat sa luam pranzul, moment in care am fost intampinati de acelasi ospatar care fusese si la receptie (da, ati citit bine:)), care ne-a anuntat ca totusi ar fi de preferat sa eliberam camera „pana in 9.30”, iar spre la finalul pranzului ora a devenit „la 9, ca sa apucam si noi sa facem curat”. Macar mancarea a fost buna pe tot parcursul sederii noastre, de asta nu ne putem plange.

La masa am intrebat de micul dejun de a doua zi si de ora de la care se va servi. Ni s-a spus, de catre acelasi ospatar, care deja devenise simpatic in serviabilitatea lui paradoxala:”la cat vreti dumneavoastra… cand va treziti coborati si luati micul dejun!”. Inspiratia divina ne-a facut sa intrebam: „La 8 e ok?”, moment in care ni s-a raspuns:”Pai haideti totusi la 8.30 ca la 8 abia ajung bucatarii!”.

Acelasi domn ospatar, pe care, de dragul economisirii cuvintelor, il vom porecli Mitică de aici incolo, ne-a invitat sa ne delectam cu modul in care ei, personalul hotelului, ne-au aranjat sala de conferinte intr-un mod „foarte frumos as spune eu” (citat direct din Mitică).

Ajunsi acolo, am descoperit că sala era mai degrabă pregătită de nuntă. Toate scaunele erau puse în jurul unei mese, iar pe masă erau din loc în loc aranjamente florale. După ce am căutat un angajat al pensiunii timp de circa 15 minute, am reușit într-un final să vorbim cu o doamnă și să-i explicăm că am vrea mai degrabă să nu existe mese și să avem totul organizat tip amfiteatru. Ni s-a spus că nu e nici o problemă si… ni l-au trimis pe Mitică.

Mitică, incantat dealtfel de aranjarea salii, ne-a cerut clarificari legate de motivul pentru care nu putem lasa sala asa cum este. Dupa o scurta explicatie despre dinamica de grup ne spune, ca ultima incercare de a ne convinge: „o sa ma injure toata lumea… da’ asta este, daca voi asa vreti, le mutam”.

Si mai apoi am inceput sa pregatim team building-ul de a doua zi. Am intrebat daca am putea folosi terasa din fata hotelului pentru o activitate de o ora (intre 11 si 12) si ni s-a spus, de catre acelasi Mitică: „pai nu stiu ce sa va spun… ca noi pe terasa avem clienti!”. Vazand privirea noastra uluita completeaza mai apoi: „si-s clienti din astia… adevarati… nu de-astia… cu discount” (cum eram noi si grupul nostru de 60 de oameni).

Daca la inceput aveam o stare ciudata intre frustrare si amuzament, la replica asta nu am putut decat sa ne uitam toti socati unii la altii si sa zambim. Acesta a fost momentul in care ne-a trecut orice urma de nervi, pentru ca ne-am dat seama ca e mai util pentru noi daca ne amuzam.

Frustrarea adevarata a aparut insa atunci cand in timp ce pregateam activitatile ni s-a stricat imprimanta, de care aveam neaparata nevoie. L-am intrebat pe domnu Mitică daca nu ne poate ajuta sa printam cateva foi si ne-a zis ca le e stricata imprimanta. Prin urmare, am mers si am batut din poarta in poarta pana cand am ajuns la portile manastirii pentru a cere ajutor (da, stim cat de amuzant suna)… Si pana la urma am printat totul la imprimanta laser a manastirii (da, si asta stim ca suna amuzant):)

In ziua cu team building-ul am fost anuntati de Mitică ca s-ar dori mutarea cinei de la ora 19, cum era programat, la ora 20, pentru ca „mai este un grup”. Am fost de acord si am anuntat si participantii in legatura cu aceasta schimbare. Ne-am distrat insa atunci cand, in jur de ora 18.45-19, am fost intrebati tot de catre el „la ce ora am vrea sa luam cina”. Mai apoi, vazand ca ne gandim sa o mutam de la 19.30, ne-a explicat politicos ca se poate „doar de la 20 daca vrem”. Prin urmare, se pare ca in urma alegerii noastre democratice, am luat cina de la ora 20.

Cel mai amuzant moment din acel weekend a fost cand, vazand ca vrem sa ne asezam pe terasa, Mitică ne-a invitat sa luam loc in restaurant, pentru ca ne-a facut deja „mezonplas-ul” (din fr. mis-en-place = a facut asezarea meselor).

Intr-un final, excluzand mucegaiul de pe pereti si camerele ce aminteau pe undeva de un camin studentesc, putem spune ca cel mai mult ne-a deranjat indiferenta personalului si greutatea cu care am interactionat pentru organizarea evenimentului.

Dupa cina am fost de-a dreptul usurati sa plecam… mai ales dupa ce Mitică ne-a dat la final factura… printata!

sursa imaginii: aici